joi , 19 octombrie 2017
I.D.Sîrbu- Ultimele povestiri- partea a XIII-a

I.D.Sîrbu- Ultimele povestiri- partea a XIII-a

Ca lovit în cap, omul se chirci, apoi ochii căutară în lături. Deodată, se întoarse brusc și, lovind pe cei de lîngă el, sări spre ușă. Aici însă se izbi de pieptul larg, puternic al directorului.

-        Lăsați-mă! urlă. Bătrînul e nebun. Nu-l cunosc…

Încercă să forțeze ieșirea. Fu însă repede înconjurat de elevi și imobilizat.

Bătrînul Salca era liniștit acum, ca o apă adîncă. Numai pieptul i se zbătea în năvalnica respirație.

-        Zici despre mine, măi omule, că sunt un bătrîn nebun. Acum nu sunt nebun. Dar în noaptea aceea, am fost. Mi-am văzut amîndoi copiii împușcați, omorîți, fără vină. Și pe fata asta, uită-te la ea, poate-ți aduci aminte, am văzut-o mînjită de sîngele maică-si. Umbla prin curte și mă întreba: ”Bunule, ce e cu mama? De ce nu vorbește?”

-        Nu țin minte! urlă ca o fiară portarul. Eu am fost în Ungaria. Pot să vă arăt și hîrtii. Lăsați-mă să mă duc după hîrtii…

-        Taică, țipă îngrozită Irina…Acum mi-aduc aminte. El e…El e acela pe care l-ai însemnat…, Dumnezeule…

-        Nu-i adevărat, începu să plîngă portarul. Eu sunt un om cinstit. Am fost în Ungaria…

-        Oameni buni, strigă bătrînul Salca, uitați-vă…Uitați-vă…Îi însămnat…Eu l-am însămnat…În noaptea aceea…

Și, dintr-o dată, cu mîna liberă, trase din toate puterile de cămașa portarului, sfîșiind-o și dezvelindu-i pieptul. Acolo, în dreptul inimii, se vedea, ars adînc în carne, numărul două sute doi…

Toată lumea înlemni. Portarul, ca tăiat, gemu deodată, apoi, smucindu-se, se aruncă în genunchi la picioarele bătrînului.

-        Am fost beat, bîigui plîngînd, nu-mi amintesc…Iartă-mă…, iartă-mă…

-        Eu…, eu nu mai vreau nimic, grăi cu voce blîndă Grigore Salca, trăgîndu-și la o parte piciorul de care se agățase portarul. Dacă ar fi după mine, aș ierta toate păcatele din lumea asta. În inima mea, acum, e pace și liniște. Sunt bătrîn și mă pregătesc de moarte. Dar vezi tu, măi omule, aici e fata asta orfană și copiii ăștia frumoși. Ei trebuie să te judece.

-        Iertați-mă, țipa în neștire, cel de jos, zvîrcolindu-se. N-am vrut. Nu-s de vină. Cu forța m-au luat…

Aproape pe sus, cîțiva din băieți îl tîrîră pînă afară. Irinuca îi însoți departe. I se părea că vede cu propriii ochi cadavrul unui șarpe, care, timp de unsprezece ani, îi otrăvise inima. Cuprinsă de groază, se întoarse deodată și, ca o furtună, se aruncă în brațele bunicului.

-        Taică…, taică…

Atît reuși să spună, dar simți cum i se slobod lacrimile. Plînsul o zgudui toată, pornind ca o ploaie de vară, binefăcătoare…

-        Așa, fata taichii, așa, o mîngîia bătrînul. Ușurează-ți inima!

Apărură lacrimi și-n ochii celorlalți. Irina o simți pe Sanda cuprinzîndu-i gîtul.

-        Irina tu știi că plîngi?

-        Da, șopti ea printre lacrimi, fericită. Plîng…Plîng pentru toată viața, pentru totdeauna…

Pe urmă totul se învălmăși în sufletul Irinei. O fericire imensă îi inundă ființa: i se păru dintr-o dată că ani întregi a zăcut într-o cameră dospită, întunecoasă și acum, pentru prima oară, a reușit să deschidă geamurile spre viață, lumină și libertate. Se strînse aproape de bătrînul ei bunic și-și îngropă fața în umerii aspri  ai uniformei de cantonier. Și plînse lung, fără durere, fără rușine, fără ură. Plînse așa cum plîng acei care, după lungi rătăciri prin străinătăți, ajung în sfîrșit acasă, lîngă vatra luminoasă a trecutei copilării. Auzea ca de departe, vorbele calde, stîngace ale moșului…

-        Așa! Acum e mai bine. Irino, dragă, uită-te în ochii moșului. Seara asta a fost foarte frumoasă și tare grea pentru noi doi. Concertul mi-a plăcut și-am să mai viu. Cît privește violoncelul, să știi, m-am hotărît: vînd grădina din sat – la ce-mi mai folosește – și îți cumpăr unul. Îți cumpăr, o să vedeți, măi copii, îți cumpăr cel mai bun violoncel din țara românească. Să-mi poți cînta și cînd vii acasă…Vom merge într-o seară să le cîntăm și lor, acolo sub plopi. Și are să fie bine și frumos. Așa e, Irinuco?

-        Așa e, taică bun.

-        Așa e, baci Grigore, întăriră ceilalți și rîsul sclipi așa cum sclipește soarele printre norii furtunii trecute.

Prin poarta înală, gotică, a unei vechi clădiri de pe Strada Franciscanilor, ieși un bătrîn ceferist. Era noapte tîrziu, strada pustie și el părea foarte obosit. O clipă se opri pe marginea trotuarului. Își scoase cascheta și, cu o batistă imensă, țărănească, își șterse părul alb, lipit de tîmple. Apoi își consultă ceasornicul: erau orele două și un sfert…

Porni încet spre parcul din față. Alese o bancă  – o anume bancă – și, oftînd, se așeză.

În față, învăluită în umbra nopții, străjuia vechea mănăstire. Zidurile bătrîne păreau că dorm acum: deasupra scăpăra imensitatea înstelată a cerului și, doar de departe, foarte de departe, se auzea, ca un vuiet surd, pulsul somnoros al burgului. Toate geamurile erau întunecate. Numai unul, sus la etajul patru, strălucea ca un far. Dar se stinse și acesta nu peste mult. ”Noapte bună, copila mea, murmură bătrînul. Noapte bună. Poți dormi liniștită. Moșul tău a avut grijă de tine…”

O mașină grea trecu vîjîind pe unul din bulevardele apropiate. Apoi se făcu iar liniște. Un vînt, ușor ca o răsuflare de copil, înfiora frunzele copacilor. De departe se auzi ca prin vis fluieratul răgușit al unei bătrîne locomotive. ”Două nopți grele am avut în viața mea, continuă bătrînul să gîndească, două nopți. Una în care mi-am pierdut tot ce am avut mai drag pe lume și asta de-acum…” Ca și cînd și-ar fi adus aminte de ceva, se scotoci prin buzunare. Scoase apoi o hîrtie uzată, împăturită. Era o invitație la un concert, la un simplu concert de școală. Și era uzată pentru că fusese citită și răscitită de zeci de ori… ”Îmi pare bine, mormăi bătrînul, că nu i-am dat-o cîinelui acela să mi-o rupă la intrare. Așa am s-o păstrez pînă la moarte. Și dacă în lumea cealaltă va fi să-i întîlnesc pe Ileana și pe Ion, am să le-o arăt și lor…”

Împături cu grijă hîrtia și o ascunse în buzunarul din dreptul inimii. Apoi se uită din nou la ceas. E tîrziu, murmură, ar fi vremea să plec la gară…” Se ridică și porni încet pe aleea pustie. Aerul era umed, mirosea greu a verde crud și a pămînt reavăn. Din ramurile grele ale castanilor, picura, din cînd în cînd, piuitul somnoros al puilor de mierlă. Greierii obosiseră și ei, abia mai țîrîiau. Chiar și apa rîului molcomise, la ora asta a nopții, căderea de veacuri a valurilor sale.

Ieși în bulevard și o luă spre pod. Nu privea în jos, în lături. Era fericit și mîndru cum nu fusese niciodată în viață: privea deci în sus, acolo unde joacă hora lor stelele și i se păru că e dus, că alunecă ușor ca o frunză veche pe o apă de primăvară. Cineva îi cîntă în inimă: auzea cadența vagă a unei orchestre și plînsul mai mult decît omenesc al violoncelului. Și deodată, nici el nu știa cum, i se păru că vede în fața ochilor cantonul său din munți și, în pragul lui, pe Ileana și Ion, zîmbindu-i fericiți.” Taică, îi ziceau, taică bun, îți mulțumim. De acum vom dormi liniștiți și împăcați…”

Petrila, iunie 1955

sursa foto: academiaarteflorencia.com