vineri , 15 decembrie 2017
I.D.Sîrbu – Ultimele povestiri- Ulița văduvelor

I.D.Sîrbu – Ultimele povestiri- Ulița văduvelor

Orice gară e un hotar între două lumi. Un punct de tangență între tărîmuri și destine. Nu-mi plac gările, mai ales seara și noaptea. Mă simt ca un punct între infinitul mare și cel mic, frunză căzută mă simt, orfan plecat de acasă. Gările toate au plopi și plopii aceștia înalți stau plecați într-o parte. Soarele, cînd apune, alunecă pe paralelele șinelor cu toate luminile sale sore a dispărea la orizont ca o amenințare, ca un fel de sinucidere. Vine seara, se aprind becurile multicolore ale triajelor, locomotivele țipă desperate, alergînd în noapte. Seamănă locomotivele acestea cu nu știu ce sau cu nu știu cine, vin , te iau, te duc. Fără milă, fără cruțare, fără întrebări. Începe să bată vîntul, se clatină lămpile, megafoanele hîrîie în limba lor cu totul necunoscută. Tu stai cu valiza pe peron și aștepți. Aștepți să vină trenul tău, să urci, să pleci. Pentru totdeauna.

De astă dată însă, eram cu totul liniștit. Nu bătea vîntul, plopii stăteau nemișcați în panorama roșie a înserării. Nici la moarte nu mă gîndeam, eram chiar vesel, fumam țigară după țigară. O așteptam pe mama.

Și mama sosi. La șapte și treizeci, așa cum mi-a telegrafiat. Fusese la Moldova Nouă sau Gîrnic – nu știu precis – , într-un sat din munții Banatului, unde și-a îngropat ultimul frate. Era în doliu; de altfel, de zeci de ani se îmbrăca numai în negru. A coborît din vagon, cu cei 84 de ani ai ei, mică, obosită. Umbrelă veche, valiză și mai veche. Din ea, numai ochii, ca două măsline, străluceau aproape vesel în mijlocul agitat al zbîrciturilor feței. M-a sărutat, a plîns un pic – cuminte, reținut, nu m-a văzut de aproape un an – , apoi, energică și precisă ca întotdeauna, m-a întrebat:

-        Cînd am legătură?

-        Peste o oră, i-am spus. De ce nu vrei să stai cîteva zile la mine?

-        Nu pot, mi-a zis ea. Acasă n-am pe nimeni.

N-am mai insistat. O cunoșteam prea bine ca să știu că hotărîrile ei nu puteau fi schimbate. Am condus-o la restaurantul gării, am instalat-o la masă în colț și am comandat două beri. Pe urmă am privit-o în ochi, mi-a venit deodată să plîng, poate că s-a și vărsat o lacrimă undeva pe dinlăuntru. Fiecare din noi își poartă, îngropată sub ani, copilăria niciodată terminată, copilăria aceea care doarme și visează și care doare doar atunci cînd ochii și se întîlnesc cu cei care te-au crescut , sau cînd pașii și se reîntorc pe ulițele anilor desculți. Tăceam și o priveam. Eram, amîndoi acum, într-o gară străină, într-o gară cu plopi, seara.

-        Cum a fost înmormîntarea?

-        Bine, oftă ea și-și făcu cruce; slavă domnului, a fost așa cum se cuvine.

Tăcu. Avea genele mult mai grele decît fuseseră anul trecut. Și mîinile ei mi se par mai mici, mai uscate.

-        Ce-i nou pe acasă, mamă?

Ochii îi sclipiră. Se întoarse toată către mine și-și puse palmele în poală. Era acesta un vechi gest din copilărie.

-        Bine, acasă e totul așa cum știi. Nu s-a schimbat nimic. Doar…, Ei da, săptămîna trecută, un dihor, sau o vulpe, cine mai știe ce a fost, mi-a omorît două găini. Am plîns trei zile. Erau din cele moțate, ouătoare amîndouă, veneau în fiecare dimineață la mine în bucătărie să mă vadă…Vorbeam cu ele…

-        Și altceva?

-        Ulița-i schimbată. Au venit pompierii și ne-au tuns salcîmii. Au vrut să ni-i taie de tot, am deschis gura la ei, i-au lăsat în viață. Dar i-au tuns urît de tot, acum arată ca niște momîi, seara ți-e și frică să te uiți la ei. A crescut iarba pe ulița noastră. Sigur că a crescut dacă nu mai e nici un copil să se zbenguie sub geamuri. Cuptorul de pîine, cel de lîngă fîntînă, îți aduci aminte, nu? Ei bine, l-am dărîmat. Nu mai folosește la nimic. Nimeni nu mai face pîine acasă. Luăm de la prăvălie. Cînd l-au dărîmat, am stat toate babele din uliță – și suntem vreo opt – , am stat în jurul lui și am plîns. Îl aveam de cincizeci de ani, ne-am obișnuit cu el ca și cu un om bun…

-        Ce faci toată ziua? Singură…

Mama își plecă privirea în jos. Cu o mînă, ajutîndu-se cu gura își strînse nodul broboadei negre.

-        Ca babele. Stau în bucătărie și mă gîndesc. Mai plîng un pic, mă duc în curte, în grădină. Spre seară ies în uliță, stau de vorbă cu vecinele. Apoi vin înapoi, mănînc ceva; stau în scaunul tatălui tău, în pridvor, și mă uit către Parîng. Mă culc devreme. Slavă domnului, am somn bun, dorm tare bine!…

Nu știam ce să-i mai spun. Mi-era teamă s-o tulbur cu întrebări. Așteptam în tăcere, mă făceam că nu-mi găsesc țigările. Știam, de altfel, că povestea va continua. Firul gîndurilor ei nu trebuia înnodat niciodată.

-        Înainte de Paște mi-a căzut piulița de aramă pe picior. Voiam să o arunc la gunoi, așa de tare m-a lovit. Dar pe urmă mi-a fost milă. O am de cînd eram fată, am cumpărat-o la Bălgrad, din primii bani cîștigați. Mi-a plăcut cum strălucea. De folosit n-am prea folosit-o. Și tatălui tău îi plăcea mult, de sărbători totdeauna o lustruia. Cu Sidol…Mobila noastră s-a-nvechit, dacă mor o puteți pune pe foc. Noaptea trosnesc dulapurile, patul scîrțîie, plînge ca un copil cînd mă culc în el. Scăunelul tău din bucătărie a șchiopat. A venit mătușă-ta la mine, a vrut să șteargă oglinda, nu știu ce a făcut, că i s-a crăpat cristalul. O țin așa crăpată. Eu tot nu mă mai uit în ea… În dulap am pregătit totul, în rafturile din stînga; știe soră-ta, unde. Am totul gata: cînd închid ochii, de acolo, luați haine și mă îmbrăcați. Ca să nu aveți griji și să nu greșiți…

-        Mamă…

-        Lasă, lasă…parcă tu nu știi?! Toți ne ducem. Ca frunzele și ca apa. Uite, pe ulița noastră: bătrîna Ardeleanu a și murit. A muri în scaun, ca la biserică. N-a avut pe nimeni pe lume. Noi, vecinele, am înmormîntat-o. Și după înmormîntare a venit de nu știu unde, un fel de nepoată. I-o vîndut lucrurile și ce nu a putut vinde a făcut foc în curte și a ars. Asta-i viața. Nici n-apuci să zici ”bună dimineața” și s-a și făcut noapte…Moroșanca, o știi, era un pic de croitoreasă, stătea lîngă dîmb, ei săraca! A început să bea. Singură. Nu mai poate coase, îi tremură mîna. Vasilică, nepotul ei, s-a pierdut în lume. De trei ani nu i-o mai scris nici un rînd. Stă beată în bucătărie, lîngă mașina de cusut, bea rachiu dulce și plînge. Azi- mîine, se duce și ea lîngă bărbatu-său…Pe toată ulița acum, nu avem nici un bărbat. Așe e, nu te mint. Ultimul a fost Golgoț, bătrînul, îl știi, cînta el frumos din trompetă, îi plăceau păsările. S-a dus. A fost tare bolnav în ultimii ani. Niciodată doctorii nu știau ce are. Stătea în pat și gemea cu ochii în tavan. Cînd se scula, rar de tot, cerea hîrtie și creion ca să scrie. Vorba vine că scria. Nici nu avea cui. Dar el totuși cerea hîrtie și zicea că vrea să-i scrie lui Dumnezeu. Boală grea, suferință lungă. Decît așa…

sursa foto: commons.wikimedia.org