luni , 20 noiembrie 2017

LIFESTYLE: Gimnastica – muncă, sacrificiu, forţă şi graţie!

Unul din sporturile care au făcut cunoscu­tă, admirată şi apreciată România la ni­vel mondial, gimnastica e mult mai mult decât vedem la televizor. Campioanele pe care le vedem în lumina reflectoarelor, au trecut prin mainile multor antrenori până a ajunge la lotul naţional şi atât ele cât şi antre­norii lor au dus o muncă titanică până a ajun­ge pe podiumurile campionatelor europene, mondiale sau ale olimpiadelor. Astfel că, astăzi o să vă vorbesc despre faţa nevăzută a gimnas­ticii, despre munca de peste 7 ani a gimnaste­lor şi a antrenorilor care le formeaza până ajung la pregătirea necesară pentru a intra în lotul naţional.

La Deva în sala de gimnastică din colţul curţii Colegiului naţio­nal sportiv “Cetate”, încep antrenamentul micile gimnaste, care au doar 6-7 ani, proaspăt selectate de către antrenorii cu experienţă. Selecţia se face pe mai multe criterii: în primul rând contează constituţia fizică, musculatura, structura osoasă, apoi înălţimea, gimnastele neputând fi foarte înalte, excepţie făcând doar Svetlana Khorkina, devenită legen­dă datorită înalţimii de aproape 1.80 m şi cu toate astea execută perfect orice element, în special la paralele.

Un alt criteriu îl repre­zintă greutatea, care trebuie să fie cu 10 kg mai mică decât înalţi­mea, adică dacă o gimnastă are 1.60 m va trebui să aiba 50 kg. Apoi contează talentul, mobilitatea, care se poate şi forma sau perfecţiona prin antrenamente. Formarea gimnastelor durează minim 4 ani pentru a învăţa elementele de bază cu care pot parti­cipa la un concurs.

După această etapă începe pregătirea elemente­lor de performanţă în acest sport, elementelor deosebite şi elemente­lor grele, cu care pot câştiga campionate internaţionale. La început sunt multe fetiţe, dar după 2-3 ani unele renunţă şi rămân doar cele mai rezistente. Efortul este enorm, două antrenamente a câte 2-3 ore pe zi.

Procesul de învăţare este foarte complex. Elementele nu sunt uşoare, iar pentru a putea executa corect un exerciţiu este nevoie de formarea şi întărirea musculaturii, pentru a avea forţa necesară. Pentru asta se face pregătirea fizică (exerciţiile de forţă) care este foarte grea şi le face uneori să plângă.

Antrenorii sunt nevoiţi să fie mai duri, pentru că nu se poate ajunge la performanţă fără disciplină. Însă cu toate astea antreno­rii sunt oameni care iubesc acest sport şi care au pregătirea necesa­ră şi vocaţia de a lucra cu copiii şi de a-i putea face să înţeleagă ce au de făcut, de a-i învăţa. La an­tre­namentul la care am asistat, an­trenorul le desena cu cretă fetiţe­lor, locul unde trebuiau să aşeze mânuţele pe trambulina pentru sărituri.

Despre aceste lucruri nu se vorbeşte nicăieri, despre efortul de ani de zile al gimnastelor des­pre antrenorii care duc munca cea mai grea, formarea gimnastelor şi pregătirea lor în acei 5 -7 ani până acestea ajung la performanţă. Ei nu sunt în lumina reflectoarelor, ei stau în spate şi muncesc.

Nu primesc ovaţii şi admiraţie, lumea nu îi cunoaşte, dar îşi recunosc meritele şi munca, efortul şi răbdarea, în gimnastele care ajun­gând la lotul naţional câştigă competiţii internaţionale.

Ei sunt cei care au format gimnastele respective, ei sunt cei care le-au învăţat tot ce ştiu până la cel mai înalt nivel de performanţă. Acesta este partea realmente grea, partea nevăzută a gimnasti­cii româneşti, un sport al graţiei şi al forţei, un sport poate mult mai dificil decât altele.

Roxana Tolteanu