Nu mai suport sa stau langa monstrul meu de sot!

“Buna,

Imi fac curaj si va scriu povestea mea, care nu este deloc fericita. Am 52 de ani si un sot care a devenit un monstru intre timp. Iar eu nu mai pot sa traiesc alaturi de el!

Ne-am casatorit de tineri, eu aveam 18 ani, iar el 22. Nu pot sa mint si sa spun ca nu ne-am iubit, chiar a fost o perioada foarte buna pentru noi, in special la inceput.

Dupa 1 an de la casatorie am ramas insarcinata si asa s-a nascut fiica noastra. Am incercat intotdeauna sa ii oferim ce e mai bun, sa o tinem in cele mai bune scoli, chiar daca nu prea ne permiteam. Acum este plecata in Anglia, si-a intemeiat o familie acolo si este foarte fericita. Cred ca ea este singurul meu motiv de mandrie si fericire!

Dupa nasterea fetitei eu nu am mai putut ramane insarcinata, desi sotul meu si-ar fi dorit o familie numeroasa. Cu timpul, ca in orice casnicie, am inceput sa ne instrainam unul de celalat. Cel mai mult ma doare faptul ca nu mai comunicam ca inainte si ca locuim impreuna de parca am fi 2 straini.

Problemele mari au inceput acum 5 ani, cand sotul meu s-a apucat de baut. A inceput sa fie un om atat de violent si abuziv, incat imi este frica sa stau acasa cand stiu ca trebuie sa vina si el. Lucreaza de noapte, ca paznic, iar dimineata vine destul de beat acasa (eu sunt pensionata pe caz de boala si de 8 ani stau acasa).

De cele mai multe ori, cand stiu ca vine acasa ies si ma ascund in scara sau ma plimb in jurul blocului pana stiu ca a adormit. Daca ma gaseste acasa incepe sa tipe, sa injure, sa ma loveasca si sa se poarte foarte urat cu mine. Nu vreau sa mai traiesc langa un astfel de monstru!

Intr-o zi cand eram acasa si gateam, a venit nervos ca el nu are ce sa manance si m-a amenintat cu cutitul, ca ma omoara daca nu gatesc! Sunt disperata, plang in fiecare seara cand pleaca de acasa si ma rog doar sa vina a doua zi acasa si sa se duca direct in dormitor.

Imi este frica sa depun plangere la politie, deoarece nu am unde sa ma duc si stiu ca il voi infuria si mai tare. Fetita mea nu stie nimic din toate astea, ne vedem foarte rar, cam o data pe an si nu vreau sa stie in ce cosmar traiesc.

Am ajuns sa traiesc in continua teroare, sunt plina de vanatai, insa nu am la cine sa apelez. M-am gandit de multe ori sa plec de acasa, insa nu au unde. Sunt ingrozita de frica si nu stiu ce sa mai fac. Si nu stiu cat voi mai rezista alaturi de un astfel de om.

Nu il mai iubesc si vreau sa il parasesc, insa cum m-as putea asigura ca nu imi mai face rau? Numai cand ma gandesc prin cate trec plang in hohote si nu reusesc sa ma calmez…..”