A fost un fotbalist remarcabil prin forţă, îndemânare, rezistenţă şi combativitate, jucând fundaş sau mijlocaş. După o scurtă perioadă la Flacăra Bucureşti (în 1950, avea doar 17 ani) a trecut la C.C.A. (Steaua) unde a jucat timp de 12 ani, până în 1963, reuşind mari performanţe, printre care şi un joc în Naţionala României şi un titlu mondial universitar (1954) la Budapesta, cu selecţionata studenţească a României. Apoi joacă la Progresul Bucureşti (1963-64), Siderurgistul Galaţi (1964-65, cu care promovează în Divizia ”A”) iar în 1965 vine la Jiul Petroşani, unde va pune umărul la revenirea în prima divizie.
Accident grav, final de carieră
Când a venit la Jiul Petroşani, Traian Ivănescu avea 32 de ani şi o vastă experienţă de jucător în spate. A început sezonul 1965-66 cu antrenorul Eugen Mladin, alături de coechipieri, ca Stocker, Ion Vasile, Gram, M. Crăciun, Martinovici, Casandra, Libardi sau Peronescu. Un campionat greu, luptă la ”baionetă”cu Minerul Baia Mare. În ultima etapă, când Jiul era oricum promovată, echipa joacă la Gaz Metan Mediaş, scor 0-0, dar într-un duel aerian, adversarul aterizează pe gamba lui Ivănescu şi verdictul este +++: dublă fractură de tibie şi peroneu, punct final al activităţii de fotbalist a marelui jucător. Traian Ivănescu trăise, totuşi, bucuria că fusese căpitanul de echipă la meciul decisiv cu Minerul Baia Mare.
De la copii, la Cupa României
Încercările sale de a reveni pe gazon au eşuat, piciorul nerefăcându-se în urma gravei accidentări. Astfel, în 1967 devine antrenor la centru de copii şi juniori de la Dinamo, dar cei din conducerea Jiului îi propun preluarea echipei Jiul, în vara lui 1973, prin plecarea lui ?tefan Coidum.
Un tur modest, de locul 9, dar cu un obiectiv îndrăzneţ, câştigarea Cupei României. Jiul scapă cu mari emoţii de retrogradare, pe locul 15, la o diferenţă de 6 goluri de locul retrogradabil 16, unde a încheiat Rapid Bucureşti!
Jiul se concentrează însă pe Cupa României (mai rataseră trofeul în urmă cu doi ani, într-o finală cu Rapid în 1972) şi ajunge în finala cu ”Poli” Timişoara, pe 23 iunie 1974. A fost o victorie fără dubii pentru Jiul, scor 4-2.
Modest, serios şi perseverent, antrenorul (pe atunci în vârstă de 41 de ani) Traian Ivănescu a pregătit echipa conştient că se află în faţa celei mai mari performanţe din istoria Clubului şi chiar a sa.
Chiar dacă ulterior îl găsim antrenor pe la Steagul Roşu Braşov (1976-77), FC Baia Mare (1979-82), Oţelul Galaţi (1982-83) sau Tehnometal Bucureşti (1983-84), nu va mai atinge marea performanţă de la Petroşani din 1974.
Acum, la aproape 80 de ani, într-un spital…
La anul, în 2013, pe 3 mai, Traian Ivănescu va împlini 80 de ani. Am încercat să-l contactăm telefonic, undeva pe telefonul fix de pe Calea Griviţei:
Reporter: Alo, familia Traian Ivănescu?
Diana Ivănescu: Da, la telefon Diana Ivănescu, fiica lui Traian
Rep.: Dacă s-ar putea cu domnul antrenor…
D.I.: Îmi pare rău, tatăl meu suferă de o boală cumplită, sindromul Alzheimer, cel cu uitarea şi se află internat într-un spital din Bucureşti.
Rep.: ?tiam că are o mică afacere la Blaj, în oraşul natal al soţiei, doamna Doina Ivănescu, fosta mare voleibalistă…
D.I.: Da, a încercat prin anii `90 o afacere cu vin, dar ”a mers” mai mult în consumul propriu, mai ales după decesul mamei acum 16 ani.
Rep.: Îmi pare rău! Dar domnul Traian Ivănescu?
D.I.: Are mari probleme de memorie, greu de stabilit un contact cu el…
Rep.: Oricum, tot respectul pentru domnia sa, pentru acel moment unic, poate de neegalat, câştigarea Cupei României cu Jiul în 1974.
D.I.: Dacă îl voi prinde într-un moment de luciditate, îi voi transmite cu cea mai mare plăcere.
Aici dialogul la telefon s-a încheiat. Am primit chiar invitaţia de a-l vizita la spitalul din Bucureşti. Ar merita acest fost jucător şi antrenor, care într-o apariţie relativ scurtă de doi ani la Jiul, a lăsat cu litere de aur în istoria echipei numele de Traian Ivănescu.
